Acasă » Viata spirituala a satului » Mesteritul Olaritului – Ultimul meșter din Poiana cu olari

Mesteritul Olaritului – Ultimul meșter din Poiana cu olari

POVEȘTI FĂRĂ TIMBRU 22 ianuarie 2013 , de Anca TOMA

Acolo unde se înnoadă capătul Iașului cu cel al Botoșaniului, în Poiana Deleni, gustul locului s-a fiert și s-a copt ani de-a rîndul în oale de lut gălbui, înnegrit de foc și fum. Gheorghe Andrei, bătrînul din casa cu gard verde din capătul satului, a învîrtit roata cu mîinile pline de argilă moale, bătucită cu tălpile cîteva ceasuri bune. Și-a răstălmăcit, pe cercul de stejar și pe pedala lustruită de timp, mai bine de 60 de ani din viață, frămîntînd în coca de lut cîte ceva din sufletul și tot mai mult din trupul lui. Singurul meșter rămas să povestească despre cum se-nalță moșoaicele și bocănelele dintr-o lopată de țărînă, moș Gheorghe și-a trimis roata la biserica din sat ca pe-un copil bun de dat la școală și-și odihnește mîinile la gura sobei. Iar în ochii lui, pierduți adesea în privirea nevestei, arde vîlvătaia unui dor mai mare decît cel al tinereții, cel al oalelor ude, proaspete, călite în hornul fierbinte din pămînt.

Din Hîrlău pînă la Poiana am pier­dut soarele. Satul bătrîn, ca un muzeu, e-ncremenit sub nămeți umezi și grei, căzuți cu ciudă, parcă, peste case. Dar oamenii-mpînzesc ulița în căruțe ori la pas, îmbrăcați în ceață și-n bundițe pe­ticite. Dacă-i întrebi de Gheorghe An­drei fără să le pomenești de oale ză­bo­vesc lîngă tine cîteva clipite și numără casele pe degetele scoase din mănuși după culoare, după gard. „A, olarul! Da’ cum, uite moș George aicea, după ocolul ăsta de fier. Parc-așa, George îi zicem, nu, băi Ioane?”, și-l las pe Ion să se tocmească la nume cu vecinul de peste drum, în frig.

Dar olarul nu-i acasă, iar Măria lui zîmbește, cu niscaiva amar pe bu­ze, cînd întreb de el. „Moșneagu’ îi plecat la Rădeni, la un frate de-a’ lui, da’ vine mîine dim’neață”. În spatele femeii zgri­bulite, o bucătărie de vară albastră, cu geamuri aburite, fumegă pe horn, pe deasupra podului plin cu oale. „El îi, da. George, olarul din Poiană”.

***

Zăpada s-a făcut apă și satul s-a-n­călzit ca sub o baie de aburi. Din bu­cătăria cu flori la ferestre, bătrînul olar nu pricepe zarva din ogradă și-l trimite pe nepot la poartă. În timpul ăsta se îmbodolește cu-n pieptar scămoșat și-și pune căciula neagră si iese „să vadă omul la față”. Se lipește de poartă și, cînd îl întreb de meșteșugul lui, duce mî­na la frunte, oftează scurt și-și în­crun­tă fruntea ca s-audă, parcă, mai bine. „Mai lucrez numa’ cu copii, la biserică, cînd mă cheamă părintele. Eu nu mai pot sîngurel”, îmi spune și, ca să nu uite să mă cheme în casă, se oprește din povestit.

Înăuntru e cald ca-ntr-un cuptor și curat ca-ntr-o chilie. Odaia-i mică cît două paturi și-o sobă și-i îmbrăcată în ștergare și covoare înflorite, întinse una peste alta pe saltele. Două, trei oale mari fierb la răbdarea focului, pe plită, ca să facă Maria chișcă de porc. Femeia pare mai tînără, cu fruntea des­crețită de aburul din casă și-un batic roșu de sub care se lasă pe frunte șu­vițe negre. Pe bărbat îl alintă George și-i privește mîinile cînd vorbește de meseria care le-a ținut casa, le-a crescut copiii și i-a ținut împreună de la prima clacă sătească la care s-au întîlnit. „M-am dat după dînsul, da’ meseria nu i-am putut fura pîn’ la capăt. Am săpat hornul, am ars oalele, am bătucit lutul în picioare pînă mi-o săgetat frigul inima ș-am vîndut la dreapta lui la tîrguri. Da’ bucata de lut pe roată ca el n-am pu­tut niciodată s-o stăpînesc”, poves­teș­te femeia cu mîndrie și cu drag de omul ei.

O MESERIE CÎT UN DEAL

Lui Moș Gheorghe îi rîd pe chip ochi albaștri care n-au împlinit, încă, 75 de ani. A frămîntat în mîini ca pe aluat de pîine „tot Dealu’ Poienii, dacă nu mai mult. Și tot n-o fost de-ajuns. Iaca amu’ nu mai rămîn copii să ducă mai departe”, se gîndește pentr-o clipă scurtă, cu o resemnare care n-aduce a mîhnire. Au trei fete și-un băiat și nici unul din ei n-a pus piciorul pe pedala roții vreodată. „Băietul, cînd o văzut cîtă muncă-i și cît trage tat’su o fugit, de la 17 ani, la București și-acuma tot acolo-i”, spune Maria zîmbind.

Și poate, crede moș Gheorghe, a fost mai bine așa. Fiindcă bătrînul crede în talent, în faptul că meseria asta se face „întruna, pînă ți se-n­cre­țeș­te fața și ți se rup hainele pe tine”, iar dacă n-ai drag de ea nu-ți ies „nici oale nici ulcele”. „Rîdeam de-un cumnat de-al meu cînd se-așeza el la roată. Oala tre’ să fie netedă, dacă-o faci cu șanțuri se iau bucăți cînd o speli. Ale lui iac-așa mergeau”, și-și unduiește mîi­nile mici ca să deseneze un soi de vază neșlefuită, hohotind bătrînește la gîndul caraghioslîcului. „Ș-aveau un fund oalele celea, dacă-i dădeau unuia de cap îi spărgeai fruntea, era mai gros de-un deget. El cînd pornea de jos, să ridice valul, se răpezea și nu-l subția ca lumea. Fund și toartă s-aibă!” chi­co­teș­te moș Gheorghe lăsînd să-i cadă din mîini șiretul smuls de pe pat pe care-l frămîntase ca pe lut.

Meșterul își amintește că treaba se făcea ca și cînd numai pămîntul știa de dînsul și el de pămînt. De la 14 ani tot s-a trezit în fiecare zi „cînd satul abia se-ntorcea pe partea ailaltă ca să mai doarmă” și-a săpat în Dealu’ Poienii după un aur pe care azi nu mai știe nimeni în sat să-l mînuiască. Cu o modestie uitată pe chipul îmbătrînit, Gheorghe Andrei îmi spune domol că „meseriașul știa că oala pornește din săpătură. O pană de hîrleț era de ajuns, pînă dădeam de-o vînă de argilă galbănă, fără nisip, fără piatră, curată ca pămîntul” și iară zîmbește. Lutul îl căra în spinare pînă acasă și-l călca la tălpile goale, ca să-l simtă cum se topește. Așa îl învățase moș Chiforică, bătrînul meșter la care se-adunau „bă­ie­tanii” după școală și prindeau drag de olărit în vreme ce fetele din sat îm­ple­teau covoarele care s-au prăfuit și ele pe pereți odată cu oalele lui din pod. „Hălăduiam noi ce hălăduiam prin sat, dară după aceea ne înhăitam cîte cinci, cîte șase la el acasă și ne sărea lutul din palme de numa’”, povestește olarul. „Ei, lasă, George, că tu n-ai stricat așa de multe, tu aveai talent”, se ține ne­vasta de vorbele lui, ca să nu uite că nu degeaba a cîștigat de tînăr atîtea premii la Iași, la Tîrgul „Cucuteni 5000”. Cînd iese Maria din odaie o clipă, în­să, moșul își netezește părul alb și ascunde cu palmele la gură o ghidușie. „Prima dată, din 600 de bucăți, numa’6 or fost oale”.

Se-ntorcea de prin orașe cu căruța goală, cu cîteva oale sparte, căci roțile erau de lemn și tresăltau la orice piatră și cu banii îngrămădiți „ca niște rufe-ntr-un sac” în buzunare. „Cum să nu-ți fie dragă meseria?! Ajungeam acasă și nu puteam sta să nu m-apuc de altă că­ruță. Pînă dimineață aveam deja 30, 40 de oale la uscat”.

ODAIA FĂRĂ ROATĂ

Ne coacem în cămăruța care mi­roa­se a lemn ars ca niște sărmăluțe în oalele de lut negre rotunjite de mîinile lui moș Gheorghe. Cele mai întrebate pe la toate tîrgurile, oalele de sarmale de la Poiana „o stîrnit scandal într-o casă de om, măi mamă dragă”, îmi spune duios meșterul. „O venit un doctor la «Cucuteni 5000» și-o cumpărat numa’ una. După ce s-o dus acasă și-o mîncat cu soră-sa mîncare gătită într-în­sa, m-am trezit cu el prin ninsoare la poartă. «Moșule, mă rog la matale, uite ce mi-ai făcut cu oala asta! Mai fă-mi, te rog, una»”. Și ca să-l cred, moș Gheorghe o ia pe Maria în coridorul de alături și urcă-n pod ca să se-ntoarcă cu trei oale. Negre, sleite de chișleagul scopt în ele, mosoaicele, adică oalele de lapte care se dădeau pe vremuri de pomană la Moșii de primăvară, sînt reci ca apa rîului de munte. Apucîndu-le cu mîinile înfierbîntate de burtă, fiorul înghețat te străpunge pînă-n sînge. Oa­la de sarmale, mai mare și mai turtită, rotundă și burtoasă, arsă uniform și netedă pe dinăuntru, cum se cuvine la un meșter olar, miroase a varză călită, chiar dacă e curată.

„Le ardeam o zi întreagă, pînă la 8 – 9 seara, cu focul cînd mai tare, cînd mai slab, pînă ieșea para afară. Lăsam o găurică colo la horn și cînd te uitai înauntru trebuia să vezi oalele ca pe-un jar, roșii, aprinse. Trebuia să rămînă numa roșeața ceia, nepătată. Le pu­neam apoi în căruță, în fîn și cîrpe, ca să le ducă la tîrg, alteori le vindea pe cîmp și lua cartofi, fasole pe ele, ce-avea omul.” Însă cînd moș Gheorghe pleca la Iași, Maria stătea cîte-o zi întreagă și le înflorea cu var alb ori cu piatră neșlefuită. „N-aveam sobă aici”, îmi arată-nspre plita fierbinte, „și stă­team colo gheboasă și închistram cîte 100, iaca 120 de oale. Mai mul nu izbuteam”, iar nevasta parcă și-ar cere osîndă pentru munca care părea să nu fie niciodată îndeajuns.

Camera în care-acum clipocește te­levizorul lîngă paturi era odaia olarului. „Uite, vezi c-avem cîrligele alea de cînd lucram. Agățam niște lanțuri, de-aici”, dinspre fereastră, „pînă-n­co­lo”, iar Maria ridică brațele și le sucește cumva spre patul pe care stă, „și mai puneam niște căpriori de lemn ca să stea bine și-colo atîrnam oalele toate, cu zecile, noaptea”. Roata care se-n­vîrtea pe locul mesei cu televizor, pri­mită și ea de la un alt meșter bătrîn din sat, e dusă de vreo șase ani la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, unde preotul îl mai cheamă pe moș Ghe­or­ghe să pună lut în palmele mărunte ale copiilor.

DASCĂL FĂRĂ DE VOIE

„Dacă lucrul nu se face cum știu eu, nu-i bună treaba. Omul care nu știe, crede că oala se face din privire”, îmi zice olarul, povestindu-mi cum n-a priceput părintele din sat cum se învîrte meseria asta. Moș Gheorghe are trei ani de cînd stă, cîte-o săptămînă în fie­care vară, înainte de post, lîngă copii veniți din toată țara „să se joace de-a olăritul”. Îi e dor de-un tînăr talentat și cu poftă de muncă cum îi e dor de pe­dala lustruită de papuc a roții lui vechi. „Aici la Poiana, dac-ar fi fost cine să salveze mai din timp obiceiul, rămînea ceva de sufletul meseriei ăsteia, că tare, tare-i frumoasă”, oftează adînc, tușit, bătrînul. Îi rupe gîndurile o găină repezită-n fereastra peretului scund, de unde strălucește în miez de iarnă ver­dele mușcatelor fără flori. Se stîrnește hohot cald de rîs și inimile bătrînilor tremură o vreme. Poate de doruri, poa­te de spaima scurtă.

„Mi-o părut o șagă atunci, la în­ceput, cînd mi-o cerut părintele să vin la biserică, în taberele făcute de dînsul, să stau cu o mînă de copii împrejurul unei bucăți de lut, să le-arăt cum se naște și cu ce se mănîncă darul acesta. Cît o fost o mînă era ușor, dar acuma s-o «agravat». Anul trecut au venit peste 90 de copii”, îmi spune moș Gheorghe. Au săpat cuptor acolo, unul care trebuie umplut, „e nevoie de oale acolo, nu așa. Ori eu, iacătă, nu mai pot.”

Poiana s-a umplut de-un iureș pri­măvăratic, iar poveștile lui Gheorghe Andrei parcă topesc streșinile. Cupto­rul săpat în pămînt, pîrlit odată cu su­tele de oale înnegrite într-însul, e plin de sfeclă. Ultimele moșoaice stau la uscat la gura podului, abia spălate de lap­tele untos, numai una, două în­flo­ri­te au praf pe toartă, fiindcă acelea rămîn „de sămînță”. Olarul saltă cu-o piș­că­tură de voioșie peste pragul bucătăriei, pășind apoi greu în lutul din ogradă. „Ei, greu. Dacă-i greu, mai pui jos, mai hodinești ș-apoi ridici iar și mergi mai departe. Iaca de asta am rămas eu ultimul «băietan» cu grija oalelor din Poiană.”

Sursa – http://www.opiniastudenteasca.ro/reportaj/povesti-fara-timbru/ultimul-mester-din-poiana-cu-olari.html

Moşoaicele, vasele din care se ospătează străbunii

Un articol de: Oana Rusu – 08 Aug, 2008

Patrimoniul Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi conservă o valoroasă colecţie de ceramică populară ce datează din secolele XIX-XX. Moşoaica era folosită mai ales la praznicele de pomenire consacrate comemorării morţilor, prilejuind astfel realizarea unei strânse legături între membrii grupului rămaşi în viaţă şi defunct. Realizate după tehnici vechi, „vasele de moşi“ sau „moşăncele“ erau întotdeauna de culoare neagră, atrăgând atenţia în mod deosebit forma şi decorul lor. Forma vaselor, precum şi modalitatea lor de ornamentare, realizată prin incizare şi şlefuire cu ajutorul unei pietre sau prin pictare cu paiul înmuiat în var, le recomandă ca pe unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii şi civilizaţiei noastre populare.

„Rezultat al cercetărilor şi al campaniilor de teren întreprinse de specialiştii muzeului de la înfiinţarea lui şi până în prezent, colecţia de ceramică, reprezentativă de altfel pentru întreaga zonă a Moldovei, reuneşte, pe lângă vasele de factură utilitară, roşie şi neagră, o categorie aparte, cu un pronunţat caracter ritual-ceremonial, moşoaica“, a precizat Ovidiu Focşa, etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Astfel, având în vedere specificul ei, moşoaica era folosită mai ales la praznicele de pomenire consacrate comemorării morţilor, prilejuind astfel realizarea unei strânse legături între membrii grupului rămaşi în viaţă şi defunct. „Acest ritual ce implica întreaga suflare a comunităţii avea drept scop «reînnodarea pentru membrii unui grup rămaşi în viaţă a lanţului rupt prin dispariţia unuia dintre elementele sale», crezându-se cu tărie că cei trecuţi în lumea de dincolo, prin forţa lor de a patrona ciclurile naturii, influenţau şi bunul mers al lucrurilor“, a spus specialistul etnograf, adăugând că, astfel, oala de lut ajunge să intermedieze dialogul hotarului dintre lumi, respectiv, din „lumea celor cu dor în cea fără de dor“.

Realizate după tehnici vechi, „vasele de moşi“ sau „moşăncele“ erau întotdeauna de culoare neagră, atrăgând atenţia în mod deosebit forma şi decorul lor. Obţinute prin ardere reducătoare, în lipsa oxigenului, în cuptoare speciale de formă tronconică, pe care localnicii din comuna Deleni, Iaşi, le numesc „hornuri“, ceramica neagră de ritual se distinge prin frumuseţea formei şi a decorului, asupra căruia meşterii olari se aplecau cu o atenţie deosebită, după cum a relatat Ovidiu Focşa.

„Modalitatea de înfrumuseţare a vaselor, după o veche tehnică, reuşeşte să imprime acestora o notă aparte. Meşterii din Moldova care s-au ocupat în mod deosebit de realizarea «moşoaicelor» au fost cei din renumitul centru de ceramică neagră de la Poiana – Deleni, din Iaşi. Olarii de aici au păstrat nealterate, de-a lungul timpului, elementele de continuitate ale practicării acestui vechi meşteşug, reflectate în mod deosebit de acest tip de ceramică, de factură dacică“, a arătat etnograful Ovidiu Focşa.

Astfel, forma vaselor, precum şi modalitatea lor de ornamentare, realizată prin incizare şi şlefuire cu ajutorul unei pietre sau prin pictare cu paiul înmuiat în var, le recomandă ca pe unele dintre cele mai vechi mărturii ale culturii şi civilizaţiei noastre populare. Datorită importanţei acestui tip de ceramică, care se poate constitui într-un adevărat document istoric privind originea practicării olăriei negre pe teritoriul românesc, ceramica de Poiana – Deleni a fost, de-a lungul timpului, în atenţia multor specialişti precum Barbu Slătineanu, Ion Vlăduţiu, Paul Petrescu, Georgeta Stoica, Victoria Semendaev, aducându-şi un aport însemnat la cercetarea şi cunoaşterea zonei mentionate, conform celor precizate de Ovidiu Focşa.

Poiana – Deleni, centru de olărit pe cale de dispariţie

„Aflat în apropierea Hârlăului, el însuşi o veche vatră istorică, satul Poiana din comuna Deleni este o aşezare pitorească cu căsuţe bătrâneşti de mici dimensiuni, având cuptor şi plită de vară, cu multă zidărie de piatră brută, semn că aici locuiesc oameni vrednici şi pricepuţi.

Datorită aşezării într-o zonă deluroasă (Dealul Mare-Hârlău), localnicii s-au confruntat dintotdeauna cu lipsa pământului arabil, astfel că, pentru a-şi duce existenţa, au deprins a practica o serie de meşteşuguri tradiţionale, olăritul şi pietrăritul fiind printre cele mai cunoscute.

În acest sens, mărturie stau temeliile de piatră a majorităţii caselor, precum şi alte elemente de arhitectură, precum stâlpi de pridvor şi de poartă, colaci de fântână ciopliţi, la care se adaugă pietrele de mori şi râşniţă întâlnite în majoritatea gospodăriilor“, a remarcat Ovidiu Focşa.

Alături de pietrărit, olăritul a jucat un rol important în comunitate, începuturile lui datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când documentele vremii menţionează prezenţa aici a doi olari. „Ajungând în zilele noastre, trebuie spus că centrul de ceramică Poiana – Deleni a cunoscut o evoluţie fluctuantă, similară altor comunităţi de olari, bazată pe dezvoltarea susţinută a meşteşugului între anii 1960-1980, perioadă urmată de o degradare continuă, ajungându-se astăzi în pragul dispariţiei. Astfel, în urmă cu 30-40 de ani, aici erau citaţi aproximativ 15 olari, printre care îl regăsim pe regretatul Toader (Teodor) Nica, sufletul acestui centru, precum şi pe Andrei Gheorghe, cel care mai încearcă şi în prezent să păstreze tradiţia oalelor negre de Poiana, alături de care, un rol importat l-au avut şi olarii din familiile: Botezatu, Perju, Ţibuleac, Ciubotaru, Chelaru şi Ursu“, a menţionat Ovidiu Focşa.

Numărul mare al meşterilor şi diversitatea tipurilor de vase au impus Poiana – Deleni ca un reper important pe harta centrelor de ceramică neagră din Moldova, alături de Marginea (Suceava), Solonţ, Băhnăşeni, Frumoasa (Bacău), Vulpăşeşti (Neamţ), Ireşti (Vrancea), contribuind la creşterea importanţei pe care acest meşteşug l-a avut în regiune.

Cei de dincolo, sărbătoriţi de „moşi“

Dincolo de specificul ceramicii de Poiana, caracterizat prin rolul utilitar al vaselor (oale pentru lapte numite „laduşe“ cu gât lung şi gura uşor evazată, oalele pentru fiert sarmale, de formă globulară, „chiupuri“ pentru umplut borş, precum şi „ulcioare“ cu gât strâmt), ies în evidenţă o categorie aparte de oale – „moşoaicele“, vase ritual-ceremoniale, lucrate special pentru sărbătoarea moşilor, legată de cultul morţilor. Prin forma, conţinutul şi destinaţia lor, moşoaicele înglobau semnificaţii mult mai profunde, imprimând o notă originală acestor categorii de vase. Lucrate cu îndemânare şi pricepere, ele formează, împreună cu alimentele ce le însoţesc, adevărate ofrande aduse de cei în viaţă, ca semn al împlinirii, al cinstei şi curăţeniei, al respectului pe care îl arată faţă de moşii şi strămoşii ocrotitori ai spiţei de neam, după cum a spus etnograful Ovidiu Focşa.

„În satul arhaic românesc exista credinţa că pomana, jertfa, ca elemente componente ale unui complex de practici şi ritualuri ce aveau menirea de a asigura defunctului călătoria spre lumea de dincolo, era mai bine primită dacă, alături de formulele de consacrare ale ceremonialului, era însoţită şi de prezenţa vasului de lut prelucrat şi ars, ca un substitut ritual al omului.“

În spaţiul românesc există 20 de zile de Moşi

„Principalele momente de peste an, în care avea loc această comunicare ritualizată cu cei morţi, erau date de zile speciale de pomenire, numite popular «zile de Moşi». Cu apelativul «moşi» sunt denumiţi morţii, ca grup sau comunitate, principalele sărbători ce le sunt consacrate, precum şi toate pomenile ce se fac pentru ei în zilele respective“, după cum a precizat Ovidiu Focşa.

Astfel, renumitul folclorist Simion Florea Marian remarca, în lucrarea sa fundamentală – „Trilogia vieţii“, „că pe tot parcursul anului, în spaţiul românesc există 20 de zile de Moşi“, majoritatea dintre ele însoţind marile sărbători religioase de peste an.

De asemenea, acesta a observat că în aceste zile de pomenire, ce erau aşteptate cu nerăbdare de întreaga suflare a satului, implicarea sentimentală a participanţilor era deplină. Astfel, „moşii“ plasaţi în apropierea pragurilor solstiţiale, „ca elemente ce marchează momente de cumpănă ale anotimpurilor şi despre care se spune că sunt patronate de strămoşii mitici“, precum şi cei care prefaţau începutul marilor perioade de post de peste an, erau cei mai aşteptaţi, a precizat Ovidiu Focşa.

„«Moşii de primăvară» (de Măcinici), „«Moşii de vară» (sâmbăta dinaintea Rusaliilor), ocazie cu care, ne spune Simion Florea Marian, «se dădeau de pomană tot felul de vase noi: ulcele, sticle de băut apă, cănuţe, căni împodobite cu tot felul de flori, mai ales cu busuioc, care se leagă pe la torţi şi pe care le umplu cu apă proaspătă, mied, lapte dulce cu tocmagi, vin şi bere», «Moşii de toamnă» (de ziua Crucii sau de «Sâmedru», Sfântul Dumitru), precum şi «Moşii de iarnă» (înaintea începerii postului Sf. Paşti) erau principalele repere ale raportării la obiceiuri funebre“, a spus etnograful Ovidiu Focşa.

Meşterii olari se pregăteau din timp, lucrând un cuptor de oale special

Pentru că sărbătorile consacrate moşilor erau obligatoriu însoţite de ofrande rituale, meşterii olari se pregăteau din timp, lucrând un cuptor de oale special pentru marcarea evenimentului. Dacă, în cazul celor mai multe centre de olărit, tipologia vaselor realizate pentru sărbătoarea moşilor nu se deosebea prea mult de cele din timpul anului, olarii din Poiana – Deleni, şi mai ales Toader Nica, lucrau un tip aparte de ceramică, însufleţită cu multă dăruire şi pricepere. „«Moşăncile» sau «moşcăile», aşa cum îi plăcea să le spună, sunt în fapt nişte vase de formă diferită, cel mai adesea de forma unor ulcele, lăptăruşe sau chiupurele de formă rotundă, întotdeauna prevăzute cu toartă şi care, după dimensiuni, aveau o capacitate cuprinsă între jumătate de litru şi un litru. Particularităţile acestor tipuri de vase se regăsesc în modalitatea lor de ornamentare, precum şi în tehnica de ardere. Decorul «moşoaicelor» era atent studiat de meşterul olar, obţinând compoziţii ornamentale de un mare rafinament artistic. Este remarcabil faptul că acestei podoabe trecătoare, care la prima întrebuinţare a vasului dispare, meşterul popular îi acordă o mare importanţă“, a spus Ovidiu Focşa.

Motivele desenate, care stilizează plante, erau judicios împărţite, în regiştri bine stabiliţi, evitându-se tendinţa de supraîncărcare a vasului, a remarcat etnograful. Astfel, „rămurica simplă cu păstaie şi frunza de răchită, cârcelul de vie, floarea şi brăduţul, formau repertoriul câmpului ornamental. Nota particulară a acestuia este dată, în principal, pe lângă măiestria meşterului olar, de modalitatea decorului, realizat cu ajutorul unui pai de trestie, folosindu-se o soluţie din pastă de var“, a mai spus etnograful, care a amintit că meşterul Toader Nica a făcut din Poiana – Deleni unul dintre cele mai deosebite centre ale ceramicii negre pictate cu var din Europa.

„Valoarea ceramicii de Poiana a crescut foarte mult datorită forţei creatoare a acestui olar, recunoscută de toţi specialiştii în domeniu. Participarea sa la târgurile olarilor era motiv de mare bucurie din partea celor care apreciau munca lui. Dispariţia lui, în anul 1990, a coincis cu reducerea treptată a producţiei ceramice din Poiana, astăzi doar sporadic mai arzându-se câte un cuptor de oale. În acest sens, imediat după dispariţia sa, Centrul de Studii Etnografice din Iaşi a instituit, ca un omagiu adus olarului, Premiul «Toader Nica», cu care sunt apreciaţi cei mai buni olari, participanţi la Târgul de ceramică «Cucuteni 5000» ce are loc la Iaşi, în fiecare vară“, a spus Ovidiu Focşa din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

▲ Pomana de sâmbătă

Obiceiul de a se oferi pomană pentru morţi este adânc înrădăcinat în comunităţile tradiţionale româneşti. „Pe vremuri, mai ales copiii şi săracii aşteptau cu mare nerăbdare sărbătorile moşilor, sărbători care cădeau invariabil în ajunul marilor sărbători. De multe ori, Moşii cădeau în zilele de sâmbătă, în mediile arhaice, această zi fiind considerată a morţilor, cea mai bună pomană pentru sufletele lor făcându-se acum. Românii cred că cea mai nimerită sâmbătă din an pentru dat de pomană este cea dinaintea Duminicii Mari, această duminică specială fiind la 50 de zile după Paşti, sâmbătă numită şi a Moşilor, Moşii de Rusalii, Moşii de Vară sau Moşii cei Mari“, a spus Marcel Lutic (foto), etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

În imaginaţia populară, se credea că „sufletele morţilor părăsesc locaşurile lor în Joia Mare şi se plimbă nestingherite printre cei vii până la Moşii de Vară, când, supărate, trebuiau să se întoarcă de unde au venit. Astfel, pentru a fi îmbunate, li se dădeau de pomană vase de lut sau de lemn, pline cu tot felul de bunătăţi. Tot acum, femeile obişnuiau să cureţe şi să ude mormintele. Oamenii credeau că sufletele celor duşi de pe această lume ar ceda o parte din pomeni copiilor şi săracilor, tocmai de aceea, mai ales acestora, trebuie să li se dea de pomană“, a spus Marcel Lutic.

Dacă nu aveau ce oferi, femeile sărace umpleau vasele cu apă de izvor, în timp ce altele, mai înstărite, puneau lapte, vin, bere sau mied, torţile vaselor fiind împodobite, nu întâmplător, cu trandafir (în latineşte „rosalia“, de aici şi termenul de Rusalii) şi busuioc. În străchini se puneau fructe coapte, plăcinte, caş, mămăligă, zeamă sau borş de pasăre, purcel sau miel, scrob (omletă) ş.a., nelipsind, bineînţeles, pâinea, colacii, covrigii şi lumânările, a spus Marcel Lutic, adăugând că „interesant e faptul că bucovinenii nu mâncau la Moşii de Vară până nu dădeau mai întâi de pomană, crezând că acum se împărtăşesc morţii cu Sfintele Taine. Gospodinele se mai duceau cu Moşii pe la vecini şi pe la neamuri, obişnuind să aprindă lumânarea la intrarea în casă. Totuşi, moşii duşi erau întorşi, gospodinele nevenind niciodată acasă cu mâna goală. De multe ori, împărţirea Moşilor era continuată şi în Duminica Mare“.

Duminica Pogorârii Sfântului Duh era numită în popor Duminica Mare, deoarece se spune, în comunităţile tradiţionale, că este ziua Maicii Domnului. „În cinstea acestei duminici, flăcăii aduceau din păduri nuiele, crengi şi frunze de tei, întreaga gospodărie fiind împodobită cu acestea. Unele crenguţe erau duse la biserică, aici fiind sfinţite şi puse la icoane, iar de aici erau luate mai ales când ploua cu piatră, afumarea unor crenguţe putând îndepărta aceste ploi, afumarea trebuind să fie făcută înainte ca piatra să fi trecut hotarul satului“, după cum a arătat Marcel Lutic, care a adăugat că „ţăranii care doreau să nu se abată piatra pe ogoarele lor, sărbătoreau Duminica Mare trei zile la rând. Cei prea temători de zânele numite Rusalii trebuiau să aibă asupra lor crenguţe de tei şi să pocnească din frunze atunci când le simţeau în preajmă lor pe aceste teribile creaturi“.

Alţi moşi foarte importanţi în comunităţile arhaice erau cei de iarnă, care erau „mobili, ziua lor fiind dependentă de data sărbătorii pascale. Mai erau numiţi şi Moşi de Răcituri sau de Cârnilegi, ei încheind Săptămâna Cărnii sau Cârneleaga, aceasta fiind ultima săptămână în care se mai putea mânca carne. Tocmai de aceea mai era numită şi Harţi, Hârţi, Săptămâna Hărţii sau Săptămâna Slăninei“, a spus Marcel Lutic.

Astfel, „Moşii de Iarnă se ţin de obicei cu o săptămână ori cu o zi înainte de Lăsata Secului, astfel ajungându-se, uneori, la situaţii hilare în care Moşii de Iarnă cădeau după Moşii de Primăvară! Local, aceşti Moşi erau ţinuţi şi la alte două date: înaintea intrării în Postul Crăciunului sau în sâmbăta dinaintea Crăciunului, date oarecum mai apropiate de logica lucrurilor. Sărbătoarea Moşilor de Iarnă era una dintre cele mai importante sărbători consacrate strămoşilor mitici, crezându-se cu tărie că aceştia patronează ciclurile naturii şi controlează activităţile umane. La Moşii de Iarnă se dădea de pomană mâncare şi băutură, în vase de lut, pe la vecini, rude şi mai ales copiilor sărmani“, a spus Marcel Lutic. Prin Transilvania, la Moşii de Iarnă, fetele obişnuiau să aducă câte un ulcior cu apă de la izvorul cel mai rece şi, dându-l de pomană, sperau să aibă izvor pe ceea lume, după cum precizează etnograful Marcel Lutic.

                 Sursa -https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/mosoaicele-vasele-din-care-se-ospateaza-strabunii-54781.html

Modificare Dimensiune Font
Contrast Mare